Deschise ochii si raze portocalii ii inundara fata. De-acum se intindea in fata lui o nesfarsita campie. Un desert, o mare, cu greu ar fi putut sa isi dea seama Ivan pentru ca simturile ii erau acum amortite. Spatele abea si-l simtea cum il furnica din cand in cand. Departe in zare o lumina albastra palpaia pe acest ocean portocaliu inchis. Sigur e un desert, gandi Ivan, in prima secunda de cand deschisese ochii. Acesta fu chiar primul gand care ii trecu prin minte. Sigur e un desert pentru ca o mare ar fi fost albastra. Sau verde. Se ridica in picioare si incerca sa mijeasca ochii mai atent spre lumina din departare. Palpaia albastru, regulat. Poate totusi e o mare gandi Ivan, pentru ca acela seamana cu un far care lumineaza o data la cateva secunde, albastru asa... Imediat gandul ii fi napadit de o noua idee, datorata in mare parte faptului ca printre simturile amortite i se desletnici inca unul, auzul. Auzea acum ca la fiecare aparitie a luminii albastre putea auzi si un sunet foarte infundat. Ca un val care se sparge undeva departe, un val cat o planeta, care se sparge cu alta planeta. Ivan isi felicita pentru o clipa imaginatia si se apleca sa atinga pamantul. E apa ori nisip, a sosit vremea sa aflu. Ajuns cu mana in dreptul talpilor Ivan nu simti racoare lichidului sarat, nici textura miliardelor de boabe de nisip. Nu simti nimic, ceea ce il tulbura cu adevarat. Alert, incerca din rasputeri sa se dezmeticeasca, scuturandu-si nervos capul, uitandu-se de jur imprejur, chiar incerca sa isi traga si o palma peste ochi doar doar de i s-o lipezi vederea. Deodata auzi cum sunetul se schimba. Se prelungea si de asemena isi schimba progresiv intensitatea pornind puternic si coborand brusc in intesitate cu un ecou imens ca un tun cosmic ce trage in vid. Ivan incerca sa faca un pas in fata dar nu simti nimic, nu simti ca inainteaza undeva si nici nu avea vreun reper de care sa se poate folosi ca sa isi dea seama daca se deplasa cumva. Toate astea mi se par atat de stranii ca nici sa le visez nu cred ca as putea, se gandi Ivan. Din departare incepu sa se auda ceva, ca suieratul vantului.

Parn respira pentru a 35-a oara nitrogenul subtiat din vazduh. Binecunoscuta ceata galbuie il inconjura acum, asa cum are sa fi facut de fiecare data. Picioarele i se asezara incet in sloturile lor din podea, ca si cum ar fi intrat in niste pantofi turnati in piatra. Mainile si le introduse pe rand in niste gauri din peretii de piatra, in camera cilindrica in care se afla. Un tunet planetar rasuna de jur imprejurul lui si ochii incepura sa ii radieze cu lumina. Turnul incepu sa se rasuceasca iar in varf, Parn controla deja Echilibrul cu dibacia unui inginer la a 35-a incercare. Plutind in vazduhul portocaliu, turnul emana acum suficienta energie pentru ca Universul sa poata porni. Declansand o lumina de jur imprejur, ca un far pe mare, incepu sa cutremure aerul, incarcandu-l cu electricitate statica. Parn inchise ochii, acum nu mai avea nevoie de ei pentru ca putea vedea cu ochii a miliarde de stele, si intra intr-o stare eterna, schimbandu-si forma de agregare treptat si ciclic. Din gura lui se auzeau suieraturi ca de vant, impletindu-se cu trasnetele colosale pe care le declansa turnul.

Universul pornise pentru a 35-a oara.

Ivan incercase deja toate trucurile pe care le stia. Batuse din palme, pocnise din degete, incercase sa tropaie sau sa sara. Cu toate astea nu putea sa capete impresia ca se afla undeva, oriunde, intr-un spatiu. Incerca apoi sa vorbeasca si simti cu surprindere cum tot ceea ce insemna spatiu, ce puteau distinge ochii, dinaintea gurii lui se misca. Nu spusese inca nimic, doar incerca vocale sau gemete dar cu fiecare sunet, materia insasi se indoia si se rasucea in fata sa. Se hotari atunci sa spuna un cuvant doar ca in timp ce incerca sa gaseasca unul, realiza ca nu poate sa il pronunte. Ii era chiar foarte greu sa se concentreze pe un lucru anume ca sa poata sa isi aduca aminte care era cuvantul pentru lucrul acela. Pesemne ca nu mai stia sa pronunte nici un cuvant asa ca nu isi mai chinui memoria.Gandi cu voce tare, prin onomatopee, lasa gura sa vorbeasca singura cu instinctele cele mai de baza. Din cateva vocale crea vazduh si materie. Crea timp si legi gravitationale, evenimente cosmice si nori vaporosi de gaze. Cree vibratii de frecvente necunoscute, pamanturi diforme si comete maiestre. Cum vazu ce putere incredibila sta in vocea sa, Ivan se corupse pe sine si isi dadu seama ca oricand ar putea sa fie ispitit de vreun gand intunecat. Nici nu termina bine de formulat aceasta teama ca si incepu sa indoaie tot ce ii statea in fata. Smoala si foarte mult intuneric incepura sa ii acopere creatia. O intunecime de nepatruns, ca gura unui demon titanic care inghite stele intregi. Faurit de vorbele imbolnavite de teama lui Ivan, aceasta smoala fierbinte incepu sa tresara, mugind ca un strigat de jale al unei bestii ranite. O bestie flamanda, ce incepu sa se hraneasca cu insusi timpul.

Turnul se cutremura si Parn tresari infrigurat. Isi deshise ochii aruncand din nou raze albastre in vazduh si rotind in continuare turnul, privi in jur incercand sa isi dea seama de unde vine cutremurul. Jos, la baza turnului, o smoala imensa incepea sa se agate de ziduri si sa ii incetineasca miscarea. Pe masura ce smoala se ingrosa, turnul se cutremura si mergea to mai greu. In zadar se straduia Parn sa il urneasca si, usor usor, turnul se opri de tot. Fum negru si intuneric nepatruns se ridicau incet, pana sus in varful turnului, unde smoala incepu sa urce pe picioarele lui Parn, incolacindu-l, astupandu-i gura si ochii, facandu-l nevazut si nestiut de nimeni.

Ivan pocni intr-o degajare de energie ce distruse universul.

In sala se aprinsera luminile si un aparat metalic incepu sa bazaie anuntand spectatorii.
"Test 35 sfarsit. Rezultate negative - standard. Initiere raport"
Spectatorii, oameni in halate albe, cu ochelari invechiti pe nas si cu umerii apasati de ani prea lungi petrecuti intre pereti albi, sub pamant, se ridicara de pe scaune si pornira spre sala de asteptare unde aveau sa discuta despre parcursul acestui experiment. Rezultatele fusesera acealeasi ca si pana acum, subiectul principal ajunsese sa realizeze statutul de zeitate dar, de indata ce incepea creatia, era corupt de frica,ura,scarba de sine si distrugea totul.Acvariul in care se petreceau toate acestea se umplea de o pacla neagra si la sfarsit duduia de parca ar fi explodat ceva inauntru. Experimentul se termina mereu cu o nota dezamagitoare dar usor optimista. Toata lumea avea incredere in urmatoarea incercare. Apoi in urmatoarea si tot asa. Cu toti simteau ca se afla foarte aproape de o descoperire colosala. Cu siguranta in maxim doua sau trei teste or sa ajunga la un rezultat concludent.

Stephen Renan se grabi spre sala rezultatelor cu o mapa in mana, hotarat sa discute inca o data cu superiorii sai si sa incerce sa ii convinga ca, de data asta, ceva a fost diferit.

Plicul

-Nu ma intereseaza ce fac restul !!! urla Dimitri nervos.
Statea incordat, picior peste picior in stilul acela specific barbatilor de peste 50 de ani - varsta pe care, cu siguranta o avea - tragand din tigara si strangand in mana un pahar gol.
-Dar domnule Bogdanovici va implor, macar copii mei...
-Nimic !
Rugamintile tanarului Stepan erau zadarnice. Constatase de curand ca se afla intr-o situatie foarte proasta, atat financiar cat si social. Domnul Dimitri Bogdanovici avea sa-i distruga viata.
-Nu exista nicio modalitate prin care sa ma pot revansa ? Stepan continua sa se roage cu lacrimi in ochi.
-Esti o taratura ! Cu ce sa te revansezi tu fata de mine vierme !? Ce ai putea tu sa faci pentru mine ? Tu nu ai putere nici macar sa vorbesti cu oameni de rangul meu. Esti un nimic! ar trebui sa te ucid acum pe loc...
Sudoarea curgea in siroaie pe frutea cheala a lui Stepan. Mana i se inclesta spasmodic, in ritmul ceasului de pe perete. Pentru o fractiune de secunda timpul se opri si tanarul observa ca Dimitri Bogdanovici are un balcon in spatele ferestrei biroului.
- Tu auzi ce iti spun ? De ce ai amutit asa ? Spune !
Chipul lui Dimitri incepu sa se schimonoseasca de furie. Cel putin asa il vedea Stepan. Il vedea ca pe un monstru acum. Un monstru imens cu tentacule ce ii amenintau atat viata cat si familia. Pentru o secunda se gandi la plicul cu bani din buzunarul drept. Da, asta era ! Asta era scaparea, rezolvarea tuturor problemelor.
-Spune nenorocitule ! Ce ai de gand sa faci ?
-Ce am de gand ?
Stepan baga mana in buzunarul drept si ii intinse plicul domnului Bogdanovici. Gestul nu-l bucura pe acesta, ci dimpotriva, ii intipari o expresie de teama cumplita ce ii ramase asa pe chipul neclintit. Ignorand expresia schimonosita de groaza de pe fata batranului, Stepan Kiril Grubinski sparse geamul balconului cu un scaun si iesi afara, coborand tacticos spre strada cu ajutorul crengilor unui copac. In birou, Dimitri Bogdanovici sedea pe scaun cu o proaspata pata de sange pe camasa, o expresie ingrozitoare pe chip si o gaura de 45 de milimetri in gat. Jos in strada, Stepan se indrepta spre casa, avand in buzunarul stang un plic cu cincizeci de mii de ruble si o gramada de noi probleme.

Durerea de tampla

Era frig afara si noaptea isi pravalea broboanele de intuneric peste strada mea. Nu mai aveam mult pana acasa, tin minte ca ma grabeam pentru ca se facuse tarziu si nu-mi place sa ma plimb noaptea, mai ales singur. La fel ca in serile trecute, si in seara asta aveam o presimtire morbida ca e cineva in spatele meu. Ma intorceam sa ma uit la fiecare cateva secunde dar nu puteam distinge nimic prin intuneric, chiar daca ar fi fost cineva cu adevarat acolo.
Ajuns in fata portii am auzit un strigat ce m-a facut sa inghet cu mana pe clanta. Suna ca o pisica sfasiata intr-un cor de caini turbati. Ca o masina de presat asfalt calcand o familie de orfani. Ca un sfredel de bormasina spargand o tumoare. Ca un stol de randunici intr-un motor de avion. Ca o furculita infipta intr-o durere de tampla...
In acel strigat m-am intors si l-am vazut...
Strada a disparut, poarta s-a dizolvat, intunericul s-a intunecat si mai mult si am ramas doar eu cu el. Ma tintuia cu privirea asa cum un cui tintuieste o palma de o scandura. In acel moment ce parea sa dureze o eternitate, mi-a vorbit. Nu mi-a spus multe. O singura fraza a fost indeajuns. O fraza care odata auzita ti se rastoarna si ti se repeta in cap, de fiecare data cu alt inteles. De fiecare data cu altul...
Nici acum, ani de zile dupa acest incident, nu reusesc sa imi scot din cap acea fraza pe care mi-a spus-o. Acea fraza care mi-a rascolit somnul si mi-a jupuit zilele de soare si de orice sentiment de bucurie.
Ce mi-a spus?
O sa afli poate...intr-o noapte cu broboane de intuneric, pe strada ta, cand te vei grabi acasa, in fata portii , iti vei auzi numele strigat... atunci, dupa un schimb de priviri in intuneric, am sa-ti spun.

Schimb de tarcoale (Cu ajutorul lui Tudor)

Om.Tantar.Pahar.
Tantarul da tarcoale la pahar.Paharul da tarcoale omului.
Omul bea din pahar.Tantarul bea din om.
Paharul ajunge in tantar.Tantarul ajunge pahar.
Nici paharul nu mai e pahar.Nici tantarul nu mai e tantar.
Cine-i mai da tarcoale omului? Paharul e mort si tantarul e gol.
Li s-au terminat tarcoalele.
Cum e omul? Mort sau gol?

Bizzon

Bizzon traia in padure.
Oamenii traiesc in orase, se plimba in masini, dorm in paturi, au case, mananca la mese si urineaza la toaleta. Bizzon traia in padure, se plimba in padure, dormea in padure, avea padurea, manca la padure si urina la padure. Multi oameni l-au vazut pe Bizzon si l-au intrebat:
"Tu nu ai casa?"
"Nu" le-a raspuns el.
"Dar de ce nu te intorci in oras, sa incerci sa-ti gasesti una?"
"Pentru ca pot. Pentru ca asta am ales eu."

Intr-o zi Bizzon s-a suit intr-un copac si s-a aruncat. Si-a scrantit grav un picior. Oameni trecatori pe la marginea padurii l-au intrebat:
"Cum ti-ai scrantit piciorul?"
"Am sarit dintr-un copac"
"De ce?" au insistat ei curiosi.
"Pentru ca am putut. Pentru ca asa am ales eu"

Mai tarziu Bizzon a ales un copac de care sa se loveasca cu capul. A facut asta ore intregi fara sa se opreasca vreo clipa. Cand s-a oprit era insangerat si ametit. Trecatori ai padurii l-au intrebat:
"De ce esti plin de sange?"
"Pentru ca m-am lovit cu capul de un copac." le-a raspuns.
"Dar de ce ai facut asta?"
"Pentru ca am putut. Pentru ca asta am decis sa aleg"

Dupa ani de zile, Bizzon a imbatranit. Plimbandu-se cocosat prin padure a gasit o creanga groasa si a inceput sa o mestece. Cand a ramas fara niciun dinte, a iesit la marginea padurii zambind.
"De ce nu mai ai dinti?" l-au intrebat trecatori de la marginea padurii.
"M-am 'upt." le-a raspuns.
"Dar de ce sa faci una ca asta?"
"Pen' c-asa am v'ut. Asa am dehis eu"

Intr-un final Bizzon a gasit un lat si s-a spanzurat de o creanga.
"De ce ai facut asta?" L-au intrebat trecatorii.
Dar Bizzon nu le-a mai raspuns.
"Ai facut numai ce-ai vrut tu !" au exclamat ei indignati. Dar realizand cat de fericit a trait Bizzon, au inceput sa-si caute si ei padurile lor...